Citesc… De sub pleoapă nu o dată
Îmi scapără în jos, pe-obrazul meu,
O lacrimă… şi te citesc mereu
Şi parcă te-aş citi întâia dată!
Ce orizonturi nouă-mi luminezi
Cu raza genială-a minţii tale!
O lume ideală tu-mi creezi
Şi peste toate-arunci un giulgi de jale
Ce fâlfâie întunecat în aer…
Şi strunele pe care ning petale
Suspină-amar, ca-n vis, abia atinse
De degetele-ţi palide şi reci,
De degetele-ţi reci şi-atât de pale…
Scotând sub mâna ta măiastră un vaier…
Şi fruntea ta cu lauri o-ncununi,
Cu crini, cu nuferi, feregi din genuni,
Cu trandafiri ce din grădini i-aduni…
Plutind spre culmi cu aripele-ntinse,
Învăluit în nouri, tu petreci
În sfânta-apoteoză-a morţii reci…
O, numele tău sfânt poţi să ţi-l treci
În cartea nemurirei necuprinse…
Cât va mai izvodi glas omenesc,
Un viers în dulce limbă-armonioasă
Din cea mai scundă şi-umilită casă
A preamăritului grai românesc!
Sensul versurilor
Piesa exprimă admirația profundă față de opera lui Eminescu, văzută ca o sursă de inspirație și o poartă către o lume ideală, dar umbrită de melancolie și jale. Este un omagiu adus geniului poetic și impactului său asupra limbii române.