Visam că stau de vorbă cu îngerul. Din brume,
un vag presimt de viață mă culegea ca duh.
Ziceam: – Țărâna-mi spune c-ar fi pe-aici o lume
cu arbori verzi și fructe, cu păsări în văzduh –
o lume-n care toate se mistuie-n cădere.
Ah, dac-aș fi eu furul sortit a le prăda!
Să fie toate acestea aievea sau părere?..
Iar îngerul, spre marea spaimă-a mea, îmi zise: -Da.
Aievea sunt și pomii, și fructul, și iubita,
și mâinile flămânde ce jefuiesc mereu.
Ci-n suferință, omul răscumpără ispita,
căderea fiind numai un zbor în jurul meu.
Aievea sunt, și pline de-o blândă măreție
ce seamănă gâlceavă-ntre văz și pipăit.
Cândva, ți-au fost aproape și hărăzite ție,
Dar le-ai pierdut pe toate-ntr-o zi. Dormi liniștit..
Sensul versurilor
Piesa explorează o conversație onirică cu un înger, reflectând asupra pierderii inocenței și a frumuseții lumii. Sugerează că suferința este o formă de răscumpărare, iar căderea este doar o altă perspectivă asupra existenței. Finalul aduce un sentiment de acceptare și liniște în fața pierderilor.