Stefan Augustin Doinaş – Trandafirul Negru

În Țările de Jos, într-un vechi burg
încins cu holde arse de pelagră,
un grădinar visă într-un amurg
un straniu trandafir cu floare neagră.
Și ani de-a rândul visul lui rămase
deasupra casei, ca un cer închis;
iar păsările, când veneau sfioase,
zburau cu aripi fragede prin vis.
Dar ochii lui și mâinile în friguri
păliră lent sub zări verzui, iar el
mereu se aplecă pe nalte diguri
ținând holbat al apelor inel.
În mări, epave cu catarge moi
dădură rădăcini, în timp ce bradul
de șapte ori se scutură de foi
și zeci de fluvii își schimbară vadul.
Altoiuri albe, muguri sângeroși
în van își împleteau pe rând nuanța.
Și într-o zi, când trâmbițau cocoși,
pieri sub cerul de rubin speranța:
căci fata grădinarului hrănind
la sânul ei trei luni un șarpe harnic,
îi îngropă cenușa sus, pe grind,
sub trandafiri, – dar totul fu zadarnic.
Chemați din țări străine, magi de seamă
se-ntoarseră-n ținuturile lor,
vorbind de-a lungul drumului cu teamă,
de lucrul fermecat și fără spor.
Iar grădinarul putrezi în mlaștini,
sub zborul păsărilor care trec
în unghi prelung spre țările de baștini
pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec.
Cadavrul lui strălumina sub valuri
o noapte-ntreagă, ca o stea de sus.
Și-odată, cum lucrau cântând pe maluri,
bărbații deslușiră spre apus
cum apele se scurg grăbite foarte,
și, ca într-un descântec de deochi,
un chip se ridica din ape moarte
purtând zăbranic sumbru peste ochi.
Copiii zâmbitori crezură-o clipă
că liliacul apei poate fi.
Dar ceea ce li se părea aripă
vărsând un sânge stins, se vesteji.
Abia atunci bătrânii pricepură
că trandafirul negru, mult visat,
crescuse lin, ieșind prin nări și gură,
din craniul pur al celui înecat.
Acum, când bate vântu-n echinocții,
în șapte fortărețe un nebun
vestește despre el la miezul nopții.
Iar oamenii se-nchină lung, și spun
că-n Țările de Jos, în vechiul burg
încins cu holde arse de pelagră,
fantoma lui se plimbă-n ceasul murg
și poartă-n loc de ochi o floare neagră.