Căzând din cer, luceferii-n cascadă trecură peste trupul tău, iar tu curată ai rămas ca o zăpadă prin care umbra doar un cântec fu.
Atunci o stea de aur strălucea deasupra, pentru anotimpul care curând, curând avea să ni se dea cu măști de zgură și cu fructe-amare.
Acum, ca mai demult, cu tac infrânt.
Și ce-aș putea, sub steaua asta, spune?
Din tot ce este, tot ce mi-i minune e fără de folos pe-acest pământ.
Chiar chipul tău sculptat în alabastru, cules cu spicuințe din înalt, e numai val: un val ușor, albastru venind spre țarm din țarmul celălalt.
Ah! totul este de prisos
Hoteste, o stea cumplită priveghează sus.
Lumina ei de veacuri profețește aceste destrămări, acest apus.
Sărutul, neastâmpăr sfânt al cărnii, s-a desfăcut, și cade, și-l auzi, așa cum cade-n pragul nalt al iernii zăpada crudă prin copacii uzi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și dezolare în fața trecerii timpului și a frumuseții efemere. Vorbește despre pierdere, inutilitate și inevitabilitatea destrămării, folosind imagini puternice ale naturii și ale iernii.