Atras de zumzet, omul e nătâng
la forfota geloaselor albine.
Așa roiau pe umărul meu stâng
orele, vestitoarele de bine,
ca gâzele aroma unui crâng:
noros de blând vestindu-te – izbire
a sângelui de Dumnezeu, Iubire!.
La început, încă scutit de-acest
extaz, a fost sărutul: agresiune
fuzibilă. Dar, dincolo de gest,
ardea minunea, frageda minune!
căreia înșine-i eram doar lest.
Și amândurora ni se părea o vină
să-nmugurim de molima divină.
Iată – acum, ca mierea pură, ești
de pretutindeni adunată. Visul
plimbându-și roiul prin livezi cerești
cu viespi nebune-a iscodit abisul,
cu fluturi morți, cu pliscuri păsărești.
O, câtă rătăcire, câte praguri
mărturisește ceara ta din faguri!.
Neutre zodii, fulgerând subit,
acest prisos ne naufragiază – unde?
Chiar locul dintre trupuri a orbit
de roua simțurilor, și răspunde
oracolului care ne-a zâmbit,
cu lamură, cu tremur și cu pară.
Acum e încă prea târziu să cer
înduplecare, sfinte roiuri! Tunet
e casa noastră. Aștri de pe cer
nu sunt decât fantome fără sunet,
că suie, că se-nverșunează și că pier –
pe lângă fioroasa melodie
ce-n sufletul iubiților adie.
Sensul versurilor
Piesa explorează iubirea ca o forță divină și copleșitoare, folosind imagini din natură, precum roiul de albine, pentru a ilustra extazul și rătăcirea spirituală. Vorbește despre transformarea și pierderea de sine în fața acestei iubiri mistice.