Departe – nu. Oricât ar fi distanța
proptită-n stâlpii vârstei, depărtarea
amănunțește până la furnică
acest tezaur vertical: blazonul
sorgintei mele, înrudit cu-al morții
– și nu numai prin coasă.
Seminție trăind pe picioroange ca un cântec
fără genunchi, dormind în marș cu marea,
votând ca-n adunările Atenei
cu-o simplă scoică; trib cu ochi multipli,
de cremene, al căror văz lăuntric
consultă zei de pleavă, subterană
anàbasis care-și croiește drumul
spre Canaan, cu lăncile suite
în stele, printr-un nor ce plouă greieri; –
tu neam de pir, înnobilat prin blânda
lungire-a gâtului – decret socratic –
spre-oracolul, somat, al ciocârliei..
Cu ce să te asemăn, puls integru
de fete ce frământă aluatul,
egală răsucire a spinării
cossașilor bărboși – închinăciune pământului?..
Un lan înaintează,
ca noi, scăzând; ca noi, multiplicat
în zborul poliedricelor boabe,
inculcă zodiile: rit de seceri
eliberând din găunoase tije
suflarea lumii, echilibru-n aur
al curcubeielor de jos. Insecte
escaladează, fără să-nconvoaie,
vergelele amiezii, labirintul
de litere-aromate. Dintr-o mitră
în alta vântu-și duce-arhiereii
în fața soarelui, orbiți de miruri.
Vederea lor ne umple casa – fildeș
pufos al sângerărilor din pâine.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra naturii și a ciclului vieții, folosind imaginea lanului de grâu ca metaforă. Se explorează legătura dintre om și pământ, spiritualitate și efemeritate.