Zeița frumuseții se preschimbă
în lucruri. Iată-i pântecu-n ulcior
și gura într-un fluier de fecior
șoptind silabe-ntr-o uitată limbă.
Din piatră scoate-un sân ațâțător,
cu iederă-nflorește poarta strâmbă.
Femeia despuiată-i ca o trâmbă
de flăcări – arde ochii tuturor.
Dar vine-un timp când orice templu moare,
statuile decad, se sparg ulcioare,
iar trupurile se topesc pe-alei.
Când toate se știrbesc și se dărâmă,
ea se preschimbă-n cioburi și fărâmă,
făcând din brațul morții sclavul ei.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a frumuseții și transformările inevitabile prin care trece. Frumusețea, personificată ca o zeiță, se metamorfozează constant, supraviețuind chiar și morții prin transformarea în elemente fundamentale.