Voi, numere-n delir, scrumite grupuri, cum pot să vă slăvesc?
Iubire, tu fii vântul roșu ce-a bătut prin trupuri și, timp de-o clipă, în carnea lor făcu să ardă-ntregul: cel ce ca un umăr de zeu lucește, care nu e nici absența numărului, dar nici număr! Învață-mă cum să hrănesc aici o pasăre ce n-are timp să zboare căci piere – pui – în propriul ei ou, o boare ce respiră-n altă boare, un cântec care nu-i decât ecou; și, mai ales, aceste vagi răsfrângeri într-o oglindă spartă, ca și cum oceanul ar scuipa pe țărmuri îngeri exact în patu-n care noi zăcem.
Al cui nisip suntem?
Cel ce nu poate să numere (de-a pururea fiind doar
Unu) vai! e numărat în toate fragmentele – ce-l neagă putrezind.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană fragmentată și căutarea identității într-o lume dominată de numere și efemeritate. Vorbește despre dorința de a transcende limitările și de a găsi unitatea într-un univers aparent dezbinat. Metaforic, exprimă o foame spirituală și o sete de absolut.