Să nu-ți faci chip cioplit din mine
și nici să nu te-nchini sub fum înalt.
Frumusețea mea de bronz păgân rămâne
un idol pentru cerul celălalt.
Săruturile-ndelung schimbate
să-ți înflorească azi altundeva,
cu alte cântece-n vecinătate,
cu alte tâlcuri în tăcerea ta.
Plăcerile ca luntrile vopsite
și-au șters de ape botul lor rotund,
iar clipa amintirii fericite
e doar o scoică de sidef pe prund.
Să nu-ți faci chip cioplit din amintire
și nici la jaruri vechi să nu adăsti.
Consolatoare, o vopsea subțire
aplică gândurilor alte măști.
Desprinde luntrea de la țărm și du-te.
Precum se pierd în ceruri meteori,
se stinge-n golful dragostei pierdute
amarul sfânt, gustat de-atâtea ori.
Lăsându-mă uitat, tu mă ucide
cu fiecare vâslă, ca pe furi.
O trestie de suferinți lichide
să cânte-n delta spumegând, la guri.
Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,
cum nu dai jertfă unor zei străini,
să nu jertfești nimic absenței mele
și nici frumuseții ei să nu te-nchini.
Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:
să putrezească bronzul vânzător.
Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri
ca-n pragul altei lumi chiar zeii mor.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri și necesitatea de a renunța la trecut. Vorbitorul îndeamnă persoana iubită să meargă mai departe, să nu idealizeze amintirea relației și să accepte finalul, chiar dacă acesta aduce suferință.