Suntem obligați,
să ne jucăm rolurile Destinului,
cu Inimile de Plumb goale,
pe asfaltul ros al Viselor,
unde alergăm spre Nicăieri,
însoțiți de frigul neiertător al Cuvintelor,
ce ne îngheață sângele Răsăriturilor,
pe sub streașinile Privirilor,
tot mai oarbe,
ale Statuilor Vivante,
pe care trebuie să le interpretăm,
prin vitrinele Disperărilor,
la care se uită cu admirație,
Absurdul,
Unicul ce ne aplaudă.
Sensul versurilor
The poem explores the feeling of being trapped in meaningless roles, performing for an indifferent audience. The only one who appreciates this absurd performance is Absurdity itself, highlighting the futility and despair of the human condition.