Tărâmuri de Lumină Divină,
ni se desfășoară înaintea Iubirii,
care ne îmbrățișează,
cu Sfințenia ei,
de Adevăr Absolut,
pe oceanul căruia,
am vrea să navigăm,
cu corabia Clipei Eternității,
ce s-a sfărâmat,
de țărmurile Privirilor de plumb,
ale Morții,
în care am căzut,
atât de adânc,
încât am devenit,
o stea palidă a Uitării,
căzătoare și ea,
peste Orizontul Singurătății,
care ne strivește,
cu Disperarea unei Lumi,
a Absurdului.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere, uitare și disperare. Metaforele puternice descriu o cădere adâncă în singurătate și absurd, culminând cu imaginea unei stele palide care se stinge.