Ne rotim până amețim,
pe sferele stropilor unor Amintiri,
în care ne ghicesc Durerile,
Compromisurile,
ce avem să le facem,
mai ales atunci când udăm,
Florile de Lacrimi,
ale Speranțelor ruginite,
ce foșnesc suspinând,
sub tălpile Viitorului tomnatic,
care-și dorește să ajungă,
cu tine Iubire,
la Altarul Morții,
care să ne binecuvânteze,
Absurdul acestei Existențe,
a Deșertăciunii,
alături de care,
ne rotim,
până când amețim,
în dansul sinistru al Vieții.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie amețitoare prin amintiri și dureri, alături de persoana iubită, către un final inevitabil, Moartea. Existența este percepută ca un dans absurd și deșert, în care speranțele sunt ruginite și viitorul este incert.