El, trubadur, și ea, o carte.
Într-un dulce miros de bătrâne pagini,
Învechite de litere grele ce se repetă,
O frământare absurdă de grave imagini
Îl au pe el, trubadur, și pe-o ea indiscretă.
Sub un clopot măreț, ce trezește-n vechime
Pe-o stradă îngustă, un vechi orologiu,
Ce bate a dor, într-un ritm fără de rime
În ceva nesfârșit, din eternul solfegiu.
Ce-n ploaia de viață, stropește-n tăcere
Un mai mereu același, de vis, portativ
Ce-l cântă mereu într-un tril de durere,
Ca ieri și ca azi un trubadur cam bețiv.
Ce îmbătat de mai tot și mai toate din cele
Aranjate de el, în mai gravele arte,
Încearcă a povesti despre ei și cu ele,
Dar parcă-i se-nchid cuvintele-n carte.
În cartea-n care ea nici poate-a scrie
Un apăsat început și-un sfârșit de augur,
Rămân doar lacrimi, dintr-o grea poezie
Pe care le soarbe din ea un biet trubadur.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație imposibilă între un trubadur și o carte, simbolizând o iubire neîmpărtășită sau o inspirație artistică inaccesibilă. Trubadurul, un artist boem, își găsește refugiul în artă și în visare, dar este incapabil să transpună sentimentele în cuvinte.