Șapca mi-e pe ceafă. Merg de-a lungul văii.
Port mănuși de piele pe-nnegrite mâini.
Stepele sunt roze-n zările văpăii,
Râul lin e-albastru între plopi bătrâni.
Tânăr, fără grijă. Ce-aș dori eu oare?
Doar s-aud un cântec, zvon din piept să rup,
Doar să-mi tot susure străvezia boare,
Doar să nu-mi simt gârbov tânărul meu trup.
De m-abat din cale, ies pe o colină –
Câți bărbați, neveste, toți găteli purtând!
Coasele murmură, greblele suspină.
„Ei, poete, -ascultă, ești ori nu plăpând?.
Pe pământ mai bine-i. Nu pluti prin nouri.
Cum ți-e dragă viața, munca s-o iubești.
Nu ești de la țară? N-ai de-aici ecouri?
Să vedem la coasă cât de vrednic ești! ”.
Nu-i peniță grebla, nici condei nu-i coasa.
Dar poți scri cu coasa rânduri după plac.
Sub al verii soare, când e-n cer mătasa,
Le citesc tot anul oamenii din veac.
Îmi dezbrac la dracul haina englezească!
Hei, ia dați o coasă și v-arăt ce pot! –
Nu-s de-al vostru oare, viță țărănească,
Și nu-mi port în suflet satul peste tot?.
Râd de gropi și pietre, sângele să-mi fiarbă,
Bine-i, zău, ca-n ceața zorilor pe deal
Să așterni cu coasa rânduri lungi de iarbă,
Pentru-a fi citite de berbec și cal.
Rândurile-s cântec, slove ce mă-mpacă,
Și voios în sinea-mi gând pieziș nu scald,
Că pot fi citite de oricare vacă,
Ce-o să ne plătească cu-al ei lapte cald.
Sensul versurilor
Poezia explorează legătura dintre poet și viața rurală, evidențiind munca câmpului ca formă de exprimare artistică. Poetul își reafirmă identitatea țărănească și găsește împlinire în simplitatea și frumusețea naturii, transformând munca fizică în artă.