În zbucium veșnic, vrem nu vrem,
Ne trece viața. Ține minte
Că sorții vor să ne vedem
Atunci, în praguri de morminte.
Eu știu că va veni un an,
Va răsări o altă soarte,
Căci omul nu-i slăvit în van
De geniul cel rănit de moarte.
Căci mult suntem răniți și noi
În piepturi pline de ecouri,
Iar spada sfântă de război
Demult străfulgeră prin nouri.
Ci vouă, mlade de străbuni,
Vă fie dar învățătură:
Cumplita vrajbă coace ură,
Iar ura coaptă dă furtuni.
Vi-i viața joacă în neant.
În zbucium lung și cald poeții
Vă tăinuiesc tăria vieții,
Ce doarme somn de diamant.
Adânc, în hrubă nepătrunsă
Și strânge raze strop cu strop
Și lasă tainița ascunsă
Numai la zvon de târnăcop.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii vieții și inevitabilității morții, subliniind zbuciumul existențial. Ea îndeamnă la reflecție asupra destinului și a moștenirii lăsate generațiilor viitoare, sugerând că viața, deși efemeră, ascunde o forță interioară latentă.