Serghei Esenin – Iepe Corăbii

I
Dacă lupii urlă la stele, pricepe:
Este semn că ceru-i aprig ros de nori.
Iepe-au burți de nea rupte ca să fete,
Pânzele-s pictate-n zări cu negre ciori.
Nu-și va scoate iarăși ghearele azurul,
Din duhoare viscol rătăcește gros,
Și-n nechez furtuna leapădă-mprejurul
Prin păduri cu cetina aurie jos.
Auziți cum urlă-n asfințit, se scoate?
Grebla zorilor țesală-n păduri,
Voi visarăți clipe-n brațe retezate
Spre țara promisă-n vechile scripturi.
Navigați, urcați peste cerești ape!
Vărsați croncănit, ciori în curcubeu!
Și pe-un ram curând vântul o să sape
Frunza veștejită peste capul meu.
II
La cine strigi, țarină, să te vadă?
Ori e-un vis zadarnic ca să mă îmbăt:
Secarea e-n vânăta groază galopadă,
Crânguri lăsă-n urmă și sate-ndărăt.
Nu, nu-i decât geru-n goana sa buimacă.
Și ferestre sparge, uși scrâșnind brutal.
Chiar soarele-ngheață-n chipul de băltoacă,
Tremurând tăcerea-n pișălău de cal.
Cine ești, Rusia mea? Și cine-ți înghite
Lamura omătului viscolit și pur?
Câinii-n drumuri latră cu guri hămesite
Marginimea zării de jur-împrejur.
Ei nu au nevoie-n depărtarea șuie,
Pe ei lângă oameni la căldură-i pui.
Domnu-i dă lupoaicei puiul pe-astă lume
Omu-n disperare-l sacrifică lui.
III
Și-atunci în versuri, cine-i de cântat,
Furibund în flăcări printre leșuri dese?
Priviți voi femeilor, totu-i cer holbat,
Un al treilea ochi din buric îi iese.
Iată-l! Orb pășește în jurului loc
Și răsare-ntideri ca o luna plină.
Și de mine Însumi, cred, mi-am bătut joc,
Când cânt musafirul ce are să vină.
Dar unde-s ceilalți unsprezece frați,
Arși de lampa mică-n golașele sfârcuri?
Poete, de vrei să te-nsori, tu ia-ți,
De mireasă miaua suferindă-n smârcuri.
Mergi la-mpărtășania de lână-n ogrinji,
Și topește-n cântec vorbele-i de ceară.
Hainul octombrie, prin mestecenii stinși,
Smulge ca din umbră ultima brățară.
IV
Hai, veniți la mine jivinelor, hei,
Vărsați-mi veninu-n palme cu revoltă.
Timpul e ca luna să-și vadă-ale ei,
Să nu mai agite norii de pe boltă.
Voi fraților-câini si voi surori cățele
Sunt si eu de oameni prigonit în stepe.
Nu vreau să am ciori pânză în vintrele
Iepelor-corabii nu voiesc să fete.
Dacă foame-mi vine în surpări din pod
O să-mi smulg din păr pe neașteptate,
Din propriu-mi picior jumate-l rod,
Lăsîndu-vă vouă rest o jumătate.
Voi de oameni veșnic să-mi despart ursită,
Vreau ca voi să pier, ca voi să apun,
Decât să scot lumea ca a-mi fi iubită,
Mai bine-aruc piatra-n propiul eu nebun.
V
Voi cânta în viață doar însuflețirea,
Caprele si iepurii-n cântul meu firesc.
De pricini stârni-vor în adânc mâhnirea
Și atunci în versuri eu am să zâmbesc.
În piepturi purta-vom bucurii și-n greu,
C-un șuier salbatic inima-i vioaie.
Frunza-ngălbenită a capului meu,
Toamna, grădinar, va veni s-o taie.
Hainule octombrie în păduri ești crunt,
Drum tău străbate-n plete aurore,
Și-a venit poetul pe acest pământ,
Să-nțeleagă totu-n zbor de goale ore.
Și-a venit să simtă-a inimii vii treceri,
Să sărute amurgun-n vaci ce bat tălăngi,
Și-n adânc străbate cantecul din seceri,
Ca mălinu-n floare pe solare crengi!.