Glie-a mea fără de vlagă,
Țarini veștede la chip,
Numai crânguri și pârloagă
Și o limbă de nisip.
Stă biserica uitată
Și-și împlântă crucea sus.
Cucul n-ai să-l vezi vreodată
De pe-aceste locuri dus.
Primăvara, când se-ncarcă
De puhoaie-acest meleag,
O sudoare sacră parcă
Scaldă traistă și toiag.
Ochi tânjind spre nu știu unde,
Fețe arse de pământ,
Lin, făptura se pătrunde
De-o-ntristare-a Celui-sfânt.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural dezolant și o stare de melancolie profundă. Vorbește despre o legătură spirituală cu pământul și despre o tristețe omniprezentă, sugerând o pierdere a vitalității și a speranței.