Furtuna a trecut. Puțini scapă.
Dintre prieteni mulți azi nu mai sunt.
Întorsu-m-am după opt ani eu iară,
în țara mea bătută crunt de vânt.
Să chem pe cine? Cui să-i dărui clipa
ămării bucurii că mai sunt viu?
Își bate, pasăre de lemn, aripa,
bătrâna moară-n zori privind, târziu.
Și nimeni nu-i pe-aici să mă cunoască..
uitat de toți și toate-s de-acum.
Țărâna-i casa veche părintească
și-i colb al risipitului ei scrum.
În juru-mi viața-și saltă bucuria,
bătrâni și tineri forfotesc cu rost.
Da-n fața cui să-mi scot eu pălăria,
și-n ochii cui să caut adăpost?.
Ce-i patria? Ades mă bate gândul.
Visez, și printre oameni trec posac,
biet pelerin amarul drum bătându-l,
venit din cine știe ce meleag.
Și asta-s eu! Pornit din sat, și care
poet m-oi face-n lume cunoscut,
dar pentru că-o rusoaică oarecare,
un zurbagiu de frunte a născut!.
Dar glasul minții, inimii cuvântă:
„E timpul supărarea s-o-ngoi!
Lumina nouă începe să se aprindă,
în izba generațiilor noi.
Te ofilești treptat. Te pierzi în humă.
Alți tineri cântă: li-i mai lin cuvântul!
Și altfel li-i și cântul, că li-i muma
nu numai satul, ci întreg pământul.
Ah, patrie? Ridicol am ajuns!
Obrajii supți au strâns atâta tină!
Străbunul grai îmi e de nepătruns,
chiar țara mea îmi pare-acum străină.
Duminica, țăran după țăran,
ca-ntr-un altar se strâng la primărie.
Cu glasul necioplit și grosolan
vorbesc de „viața lor”, de ce-o să fie..
S-a-nserat. Amurgul a stropit
cu aur mult câmpia verii sură.
Stau plopii cu picioru-n șanț înfipt,
privind ca niște junci în bătătură.
Ostașul palid, somnoros și șchiop
cu fruntea-ncrețită-a prins să spună
cum au intrat buluc în Perekop,
cum călărea Budionnîi în furtună..
„.. am zis.. c-un singur plumb.. și-am să-l străpung..
pe-acel burjui.. atunci în Cram.. când dansul..”
Urechi de crengi ciulesc copacii. Lung
oftează babe. Amurgu-și ține plânsul.
Coboară-n sat cosmopoliți țărani.
Armonica vuiește-n zare
poemele lui Bednîi Demian,
și chiot vesel urcă-n depărtare.
Și dacă astfel e norodul meu,
de ce zbierăm c-am îndrăgit norodul?
Mi-e viersul de prisos aici. Chiar eu,
la drept vorbind, nu cântăresc cât glodul.
Ma iartă, dar, pământ natal iubit!
Să nu mă urce nimenea în slavă!
Sunt mulțumit și-atât cât ți-am slujit
atunci când țara mea era bolnavă.
Primesc orice, și-un drum bătut de-mi dai,
e gata iar piciorul meu să-l bată.
Ma dărui lui septembrie și mai,
dar lira n-am s-o dărui niciodată!.
Pe mâini străine n-am s-o dau, și nici
prietenilor, mamei, nici soției..
căci pentru mine strunele ei mici
s-au frânt în versuri și mi-au plâns doar mie!.
Fiți veseli, tineri! Viguroși la trup!
În voi trăiește-o nouă bucurie..
Spre zări de taină singur o s-apuc,
cu inima smerită pe vecie.
Dar chiar și-atunci când va pieri furtuna,
când se va stinge vrajba dintre ginți,
când vor muri tristețea și minciuna,
îți voi aduce laude fierbinți!
Sensul versurilor
Un poet se întoarce în țara natală după o lungă absență și se simte dezrădăcinat. El contemplă schimbările survenite, distanța față de trecut și viitorul incert, exprimând un amestec de nostalgie și deziluzie.