Vorbește cu pomii vântul trist de toamnă,
În tihnă spune, nu se aude;
Oare ce le spune? De vorbe
Pomii își scutură capul.
Între prânz și seară, stând întins
Pe o sofa, în mare liniște…
Pe pieptul meu aplecată, doarme
Adânc și-n tihnă, suava soție.
Într-o mână am sânul dulcei
Adormite, unduind moale,
În cealaltă, cartea mea:
Cronica luptelor de libertate!
Orice cuvânt, ca o cometă
În picaj, în suflet mă atinge…
Pe pieptul meu aplecată, doarme
Adânc și-n tihnă, suava soție.
Aurul te atrage, biciul te-mpinge
La luptă pentru tiran, tu slugă,
Și libertatea? Râde un rând,
Ș-adepții, vin pe câmpul de luptă,
Și-n schimb, ca floarea de la fată,
Iau rană, moarte cu veselie…
Pe pieptul meu aplecată, doarme
Adânc și-n tihnă, suava soție.
Câte vieți s-au stins pentru tine,
O, sfântă libertate! Și ce folos?
Va fi, dacă nu-i: vei triumfa
Și ultimul duel va fi generos,
Pentru morți te vei răzbuna,
Cu o răzbunare cu mânie!…
Pe pieptul meu aplecată, doarme
Adânc și-n tihnă, suava soție.
Peisaj cu sânge văd în față,
Viitorului vedenii,
În propria sânge se-neacă
Inamicii libertății!…
Un mic tunet e pulsul inimii,
Și-n cap fulgeri apari mie,
Pe pieptul meu aplecată, doarme
Adânc și-n tihnă, suava soție.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra sacrificiilor făcute pentru libertate și asupra luptei continue pentru aceasta. Naratorul contemplă trecutul și viitorul, în timp ce soția sa doarme liniștită, oferind un contrast puternic între pacea domestică și tumultul istoric.