Pământul meu e pe fluvii strâns lângă mare,
nici un alt loc nu are o voce atât de lentă
unde picioarele mele rătăcesc
printre trestiile grele de melci.
Desigur e toamnă: în vântul zdrențuit
chitarele moarte își înalță corzile
pe gura neagră și o mână agită
degetele de flăcări.
În oglinda lunii
se piaptănă fete cu sâni de portocale.
Cine plânge? Cine biciuie caii în aerul
roșu? Ne vom opri la acest mal
de-a lungul lanțurilor de ierburi iar tu dragoste
să nu mă duci în fața acelei oglinzi
infinite: se privesc în ea băieți
care cântă, și arbori foarte înalți și ape.
Cine plânge? Eu nu, crede-mă: pe fluvii
aleargă exasperate plesnetele unui bici,
caii întunecați fulgerele de sulf.
Eu nu, rasa mea are cuțite
Care ard și luni și răni ce pârjolesc.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a melancoliei într-un cadru natural tomnatic. Versurile evocă imagini puternice ale naturii și ale pierderii, sugerând o reflecție asupra efemerității vieții și a legăturii dintre om și mediu.