Și-aud din nou chemarea străvechiului
Bucium al păstorilor, aspru peste șanțuri
Albe de solzii șerpilor. Poate își trage
Suflul din plaiurile de la Acquaviva,
Acolo unde unda râului Plătani
Rostogolește scoici sub apă printre
Picioarele copiilor cu pielea măslinie.
Oh, din ce ținut adierea vântului prizonier
Se răsfrânge-n lumina ce-asfințește deja;
ce vrei, Păstor de aer? Poate îi chemi pe cei
morți. Tu și cu mine n-auzi, buimacă
de sclipirile mării, distrasă de strigătul
șoptit al pescarilor ce scot din apă plasele.
Sensul versurilor
Piesa evocă o chemare ancestrală, legată de natură și de amintirea celor dispăruți. Naratorul se întreabă ce mesaj aduce această chemare, într-o lume modernă distrasă de frumusețea și activitățile cotidiene.