Fiicei mele.
Insule unde am locuit,
verzi pe mări imobile.
De alge arse, de fosile marine,
plajele unde aleargă în dragoste
cai de lună şi de vulcani.
În timpul surpărilor,
frunzele, cocorii asaltează văzduhul:
într-o lumină aluvionară strălucesc
ceruri dense deschise stelelor.
Porumbeii zboară
de pe umerii goi ai copiilor.
Aici se sfârşeşte pământul:
cu trudă şi cu sânge
îmi durez o închisoare.
Pentru tine va trebui să mă arunc
la picioarele celor puternici,
să-mi îmbunez inima de prădător.
Dar alungat de oameni,
în fulgerul de lumină zac încă
copil cu mâinile deschise,
la maluri de arbori şi fluvii.
Aici temniţa din stâncă portocală, greu
fecund pentru nunţile zeilor.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus fiicei, descriind un peisaj idilic și amintiri din copilărie. Vorbitorul exprimă dorința de a se sacrifica pentru binele ei, chiar și cu prețul propriei libertăți.