Saint-John Perse – Zăpezi I

Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger Leger
I
Și apoi veniră zăpezile, primele zăpezi ale absenței, pe marile urzeli de real și vis; și toată suferința întoarsă oamenilor de memorie, fu o răcoare de rufe la tâmplele noastre. Și această era spre zori, sub sarea sură a zorilor, puțin înainte de ora șasea, că-ntr-un liman de scăpare, loc de-ndurări și har unde liber să lași roiul de mari ode ale tăcerii.
Și toată noaptea, fără știrea noastră, sub această înaltă ispravă de condei, purtând foarte sus destrămări și poveri de suflet, înaltele orașe de piatră ponce forate de insecte luminoase n-au încetat să crească și să se-ntreacă în uitarea greutății. Și singuri aceia au avut cât de cât vestire, căror memoria li-i nesigură și povestirea rătăcitoare. Partea minții-n aceste lucruri însemnate, o ignorăm.
Nimeni n-a surprins, nimeni n-a cunoscut, pe cea mai înaltă frunte de piatră, întâiul contur al acestei ore mătăsoase, întâia atingere a lucrului acesta fragil și prea ușor ca o vibrare de gene. Pe-nvelitorile de aramă și pe avântări de oțel cromat, pe plăci de surd porțelan și pe țiglă de sticlă groasă, pe rachetă de marmură neagră și pe pinteni de alb metal, nimeni n-a surprins, nimeni n-a pângărit
acest abur de suflu la nașterea să, ca prima înfiorare a unei lame dezgolite.. Ningea, și noi iată vom spune minuni: zorile mute în fulgii lor, mare bufniță fabuloasă, pradă suflărilor spiritului, își înfoiau făptură de dalie albă. Și din toate părțile aveam miracol și sărbătoare. Și izbăvirea să fie pe fața teraselor, unde Arhitectul, vara trecută, ne-a arătat ouă de pițigoi!