Pentru Atlanta și Allan P.
4
Totul de reluat. Totul de spus din nou. Iar coasa privirii, peste tot a fi purtat!
Un om porni să râdă la galeriile de piatră ale Bibliotecarilor. – Bazilica a Cărții! Un om la balustradele de sardonix, sub privilegiul bronzului și-alabastrului. Om nu de mare nume. Cine era, cine nu era?
Și zidurile sunt de agată unde se lustruiesc lămpile, omul cu capul gol și mâini netede în carierele de marmoră galbenă – unde sunt cărțile, în serai, unde sunt cărțile în nișele lor, că mai ieri, sub etichete, animalele împăiate în blănile lor, în camerele închise din marile Temple – cărțile triste, nenumărate, în straturi înalte, de cretacic, purtând creanță și sediment în suisul vremii.
Și zidurile sunt de agată unde se oglindesc lămpile. Mari ziduri șlefuite de liniște și știință și, de noaptea lămpilor. Liniște și liniștite-ndeletniciri. Preoți și preoție. Serapeum!
La care din sărbătorile Primăverii verzi va trebui să ne spălăm acest deget pătat de colbul arhivelor – în această brumă de bătrânețe, în tot acest fard de Regine moarte, de flamini – ca de molozul orașelor sfinte, de albe văruri, moarte de prea multă lună și pocăință?
Ha! mi se spulbere acest loess! Ha! mi se spulbere această amăgire! Uscăciune și vicleșug de altare. Cărțile triste, nenumărate, pe muchiile lor de cretă palidă.
Și ce va fi oare, pe degetu-mi de os, acest talc de uzură și de înțelepciune, și toată această atingere de colburile științei? Că la sfârșit de anotimp praf și pudra de polen, spori și sporuli de licheni, o mărunțire de aripi de nălbari, de solzi cu pungi de râșcovi. Toate lucrurile în descojire la limita infimului, depuneri de hăuri pe drojdiile lor, maluri și zațuri la capătul înjosirii – cenușă și pecingine a minții.
Ha! tot acest miros cald de leșie și de dospire sub sticlă. De pământuri albe de mormânt, de pământuri albe filtrante și de pământ vegetal pentru vechi Sere Victoriene. Toată această duhnire searbădă de sodă și de plancton, de miez alb de copră, și de alge uscate sub thalurile lor de fetru gri de prin marile ierbare,
Ha! tot acest gust de azil și de casbah, și-această brumă de vechime din mulurile pietrei – uscăciune și vicleșug de altare, carie de țărmuri cu mărgean, și molipsirea neașteptată, în depărtare, a marilor vâsle de calcar la trădările eclipticii.
Să pleci! să pleci! Vorba de muritor!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de cunoaștere acumulată în arhive și biblioteci, reflectând asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții. Vorbitorul se simte copleșit de greutatea istoriei și a înțelepciunii acumulate, căutând o eliberare de sub povara cunoașterii.