Versailles.
Aidoma unor regi pășind alene
ca, după datini, să se-arate-arar
prin șiruri lungi de plecăciuni curtene
în mantia singurătății doar –.
Tot solitară printre pălimare,
ce se înclină-abrupt de cum pornesc,
se-nalță scara: lin, și-apoi dispare
în cer spre nicăieri, prin har zeiesc;
de parcă ea poruncă ar fi dat
suitei să rămână-n loc, departe;
și s-o urmeze n-a mai cutezat,
și trena-i grea nu-i nimeni s-o mai poarte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o figură regală izolată, comparată cu o scară care se înalță spre cer, dar rămâne singură, neatinsă de nimeni. Evocă sentimente de singurătate și distanță, sugerând o putere care separă individul de ceilalți.