A labei lor trândavă lunecare
Tăcere iscă, ameţitoare-n noi,
Ca, brusc, privirea-n jur rătăcitoare,
Una din mâțe să ne-o prindă-apoi,
Cu sila-n ochiu-i mare, să ne ia
Privirea ce, cuprinsă ca-n vâltori,
O vreme încă mai înoată-așa,
Și cade-apoi într-un leșin ușor,
Când ochiul cel părelnic dormitând,
Se cască și se strânge-n vuiet sferic,
Și-o smulge până-n roșu sânge-afund –:
Așa-nhățau rozete mari, în domul
Cel vechi, o inimă, din întuneric,
Și o trăgeau cu ele-adânc, în Domnul.
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune mistică și simbolică între elemente arhitecturale sacre (roza vitraliilor) și o forță divină. Sugerează o transformare interioară sau o absorbție a esenței umane într-un context spiritual mai larg.