Umblă unul pe stradă. Cine-o fi el?
– Tontul de Rafael!.
Tont picat din cer,
din stele, fără pară chioară.
Pui de porumbel rătăcit pe-afară,
fără pene, golaș, stingher.
Pic, pic, ciugulește nițel, iar când zboară,
îl ciugulesc alții pe el.
– Cine-o fi ăsta?
– Tontul de Rafael!.
E mândru, dar n-are nici o meserie,
bun de gătit cu roșii, dar fără boierie,
greier de pătlăgele, tehui,
dar n-are pic de roșie în vizuina lui.
Canar de bucătărie,
nu de alcov și nici de iasomie.
– Cine-o fi el?
– Tontul de Rafael!.
Nătărău, ca smochina de prost,
dă de-a dura pe la colțuri de stradă
bile, arșice, fleacuri grămadă
și niște pipernițe fără rost.
Dar nicicând prieten n-a fost
să n-aibă o garoafă de la el.
– Cine-o fi ăla?
– Tontul de Rafael!.
Rațe cu ochelari, adunătură,
o să-l fure prostește din coteț
în inconștienta trăsură
a sfântului Jinojito cel fleț.
Dar ce vuiet, ce harababură,
mai scoate nătângul ecou fidel?.
Of, of, uitați-vă, chiar acela e
– Tontul de Rafael!
Sensul versurilor
Piesa portretizează un personaj naiv și marginalizat, numit Rafael, care este văzut ca un „tont” de către ceilalți. În ciuda lipsei sale de abilități practice și a statutului său social precar, el oferă mereu o garoafă prietenilor, sugerând o bunătate intrinsecă și o formă de generozitate.