Versuri corectate și adnotate
Eu ucideam lilieciiîn turnuri cu fața spre mare.Azi, în balcoanele mării,departe, cu fața spre-un râu,aleargă pe fruntea mea, negri,și nu mai vreau să-i ucid.Lilieci din zile cu turnuri,cu fața spre mare șezând:eu v-am ucis, dar acuma,când stă să cadă amurgulatât de departe de mare,chiar de mi-ați trece pe frunteah, nu vă mai pot omorî.
(24).Doarme Grația. O trezește doarzumzetul liniștit al visului ei.(25).Câteodată poetulînarmat cu harapnic și cu aspră mâniesfâșiind întunericul larg, nesfârșit,aleargă crunt să-și vâneze Muza: Oh, târfă!Unde erai? Spune! Ce făceai, de nu vii în goanăcând am nevoie de tine?.(29).Sărmană Muză, încercând,între atâta surzenie și atâta vacarm,să-i arăți mării glasul tău cel mai suav!
O, limbă maternă, la cemi-ești bună pe țărmuri străine?.– Mi-e sete.(Străin! Să-i deschid?O, Doamne, nu știu ce tot cere!)Fântâna – ce sete! – e seacă!.– Mi-e foame!.(O, Doamne! – un străin!Ce spune? Închide! – Nu știu.)Nimic de mâncare în casă!.O, limbă maternă, de cesă cer pe țărmuri străine?
Sunt îngeru-ți de umbră, iubito, câteodată.Irup din cine știe ce prăpăstii,ca fulgerul – în dințic-o spadă cu tăișurile-amarece le știi bine, biata mea iubire.Sunt zilele obscurei mâini, sunt oreletrezirii fără milă când te iubesc plângând,cu lacrimi izvorânddin deznădejdea cea mai nedreaptă și mai dulce.Eu știu de unde vine, iubito, umbra deasăce te împresoară și mă … Citește mai mult
Ce singur uneori sunt, o, ce singur,cât de sărac, de trist și de uitat!Și parc-aș vrea să cer un dram de milăpe netezile plăji, și-n câmp, acasă.Dați celui ce se-ntoarce un crâmpeide soare calm, de împăcat azur.Fie-vă milă! Nu mă mai cunoașteți…nu vă cer mare lucru… Un crâmpei…
De-mi va muri-n uscăturiglasul,să-l duceți jos la țărmul mării,și-acolo să-i sortiți rămasul.Să-l duceți jos la țărmul mării,să-l puneți căpitan de vaspe-o albă navă de război.O, glasul meu cu decorații,marinărești insigne vechi:peste inimă, o ancoră,peste ancoră, o stea,iar pe stea, un pui de vânt,peste vânt, velă de nea.
Tu ești ceea ce pleacă:o apă ce mă iași mă va părăsi.Căutați-mă pe valuri. Ceea ce nu se întoarce:un vânt care la umbrăse alină, se-ntețește.Căutați-mă în zăpadă. Ceea ce nu se știe:un pământ mișcătorcu nimeni nevorbind.Căutați-mă-n văzduhuri.
Se-ntorc pietrele calcinate, se-ntorcîn temple prăbușite, în lupanarenăruite, în curțile verzi pe undezâmbetul lui Priap încălzește încăamintirea izvoarelor.Să mergem, dragoste, pe cărări care au fost,prin limpezi geometrii care purtaumisterioasa dragoste, plăcerileoprite, dar atât de dulci în noapte.Iată casa zeiței. Primește în nări,prin încăperile albastre aroma –spumă a mării și iasomiiși garoafe sărate-ale trupului ei.Semnul vioi, … Citește mai mult
Nu poate, nu, nu poate frumusețeamuri, nici să orbeascăla un cutremur, la un cataclism.Încins sunt uneori de catastrofe,cu patria pierdută,cu marea mea și codrii mei departe,ce-s fără tine, deznădăjduiți.Și totuși, depărtato, îmi răsari,regală Venus, din spume și din frunze,o, trup de verde sevă-ndrăgostităîn fața mea răsari.În el, nisipul țese cu ramurile saleînalte reliefuri și calde-ntipăriri.Sunt … Citește mai mult
O știe-acum tot satul.O cântă-mpletitorul,Îi pune vârfbărbierul,o spune vizitiul.Văcarul o discutăgard, cu catârgiul.Dulgheru-i povesteștegroparului de ea.O știu până și morții!.Tu, numai tu n-o știi!