Și totuși voi, păduri, și totuși, mări, nicicând
nu suntem singuri, nu
e nimeni singur, numai
cei morți încă-n viață, dar morți într-adevăr,
cu sângele și ochii și inimile oarbe,
în umbra și lumina ce-i înconjoară, – adânc.
Mări, eu vă umplu singur cu lucrurile mele,
păduri, pe voi de-asemenea vă populez. Și nu sunt
dar umbre. Voi priviți-mi copila, și vedeți-o
cum merge lângă mine, ușoară, printre trunchiuri,
și, ajungând la mare, pătrunde-apoi în valuri.
Și totuși, voi, păduri, și totuși, mări, păreți
atât de-nsingurate,
cum par eu însumi azi,
atâta de departe de verzile conture…
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și melancolie în mijlocul naturii. Vorbitorul se simte izolat, chiar și în prezența pădurilor și a mărilor, reflectând asupra condiției umane și a mortalității.