Rafael Alberti – Întoarcerea Lui Paul Eluard

Vii de departe-aici, în astă seară,
de primăvară-a Sudului, cu fruntea
încinsă de lumina definitivă ce
ai șlefuit-o, zi de zi, tu însuți,
desăvârșind-o azi, cu moartea ta.
Eu te-am zărit, tu, spic frumos din Franța,
în noaptea de octombre,
când Libertatea încă nu zăcea
strivită sub o lume în ruine,
și-n versurile tale de iubire,
în simplul grai al visurilor tale
nu se-așternuse încă pe albul chip al păcii
un negru văl de doliu.
Și azi revii la mine, din depărtări, călcând
pe apa mării, astăzi când ai murit.
Aș vrea
să fim încă prieteni, prietenie care
ar fi cântat voioasă, și-acum, și care-odată,
din multe pricini triste, ce le cunoști prea bine,
abia simți căldura degetelor.
Vino-n grădina unui exilat.
Și florile acestea, și daliile mele,
suavele corole de-amarilis:
aceste mari glicine-agățătoare,
ce zidurilor poartă iubire credincioasă,
magnoliile, arborii, și toți
prietenii mei verzi ce mă-nconjoară
și mă-ntovărășesc de-atâta vreme,
eu le ofer inimii tale.
Ai venit.
Și viața ta începe. Vorbește-mi. Să vorbim.