Într-un Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nțeleaptă.
În jur văd numai porți și-n porți ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheață.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste față.
Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în sus mă strânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.
Strădelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă și coboară,
De nu mai știu: biserica e-n baltă
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.
Și peste tot o liniște ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-și linge-n somn trudit aripa
Și printre arbori vechi foșnește vântul.
Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Și-n liniștea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.
Intru-n Sibiu livid, sătul de viață.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau față
Cu mortul care umblă prin cetate.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare nocturnă printr-un Sibiu apăsător, unde moartea și singurătatea sunt omniprezente. Naratorul se simte copleșit de atmosfera lugubră și se pregătește să se confrunte cu un aspect întunecat al existenței.