Cu inimi de mireasmă și ciment,
cu sânge care speră și se teme,
de unde curgem, din ce fund de vreme,
din adâncimi străvechi de testament?
Ce legi de fier, ce taine și blesteme
ne-mping spre-un pisc de-azur fosforescent,
sau ne-mbrâncesc cu fierberi de torent
în spurcăciuni holbate să ne cheme?
Că moștenim și lanțul ce ne frânge
și visul fâlfâind ca un stindard;
și dacă-ades cu tiflele-i nătânge.
Satana scoate limba după gard,
o clipă-ngenunchează-n noi și plânge
un Dumnezeu cu lacrimi care ard.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea moștenirii umane, atât cea materială, cât și cea spirituală. Ea reflectă asupra dualității condiției umane, pendulând între speranță și teamă, sacru și profan, bine și rău, sugerând că fiecare individ poartă în sine atât lanțurile trecutului, cât și potențialul unui viitor ideal.