Prea-și răzvrătea, de mult, fruntea semeață,
boierul tânăr, iute ca hangerul.
Frigeau, sub gene, chiciura și gerul,
mânia lui tuna ca o sâneață.
Surghiunul mi ți-l roade și-l mănâncă
la mânăstirea neagră și pustie.
Scobită jos, sub lespede, adâncă,
îl sfârtecă vrăjmașa lui chilie.
Din mucegai ies cârtițe buimace
și broaște moi ca lintița jilavă.
Toamnele scuipă-n groapa lui băltoace
și-aprind pe zid o Precistă suavă.
Putredă-i ziua. Noaptea, mătrăgună.
Și când adoarme-n lacrimi și dogoare,
vânează-n visul lui mistreți pe lună
și fură jupânițe din pridvoare.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unui boier exilat, măcinat de remușcări și izolat într-o mânăstire pustie. Versurile evocă un sentiment profund de melancolie și disperare, accentuat de imagini întunecate și simboluri ale decăderii.