Adeseori te fulgeră o ghioagă,
sau câte-un ghiont împuns Măriei-Tale,
vr-un bobârnac strivit între petale
și-o tiflă-n tot ce-n tine se mai roagă.
Prea târfă-i deznădejdea cu paftale
pe sânii reci, cu fața slăbănoagă.
Mereu din soare cade o mârțoagă
și-un alt cocor din stele se prăvale.
Te-ai rupe crunt de tot ce te-mpresoară,
de crini băloși, de mlaștina molâie,
de luna dusă încă subsuoară,
de sfinții gudurați lângă călcâie.
Și totuși, după tine, măi, vioară,
cât de frumoase toate-or să rămâie.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de deznădejde și suferință, dar subliniază că, în ciuda greutăților, frumusețea persistă. Vorbitorul liric pare să se adreseze unei entități sau unei persoane, exprimând un amestec de durere și admirație.