În cimitire, sub străvechi coloane
de iarbă făr’-aducere aminte,
nu cranii zac, nici munți de oseminte
de beznă scufundate ca-n oceane.
ci lumile de-acum și dinainte
și de apoi, ca sparte sub ciocane,
dorm crâncen sfărâmate-n milioane
de țăndări, risipite prin morminte.
Întregul cosmos a murit și moare,
murind mereu cu clipa pământeană.
Pier orgi de cer și harfe lungi de soare.
sub fruntea devenită buruiană,
în stinsul trup: vecia gânditoare
și-n ochii morți: minunea ca o rană.
Sensul versurilor
Poezia explorează ideea morții universale și a efemerității existenței. În cimitire nu se află doar rămășițe fizice, ci lumi întregi spulberate. Chiar și cosmosul moare odată cu fiecare clipă terestră, iar eternitatea gânditoare se stinge în trupul mort.