Lungă-mi e călătoria,
Calea mea e fără capăt
Și nu știu de veșnicia
Va putea în ea să-ncapă.
Carul zorilor îl prinsei
Avântat prin lumi deșarte
Lăsând urme-n stele stinse
Cât și-n aștri aprinși în noapte.
Asta-i cea mai lungă cale,
Dar spre sine cea mai simplă
Aducând la ideale
Versuri care se întâmplă.
Trebuie la porți străine
Ca să bați să-ți găsești poarta
Să treci lumile cu sine
Un altar să-ți afle soarta.
Văzul îmi umbla necontenit
Printre străzi și sanctuare
Și pierzând Credința-n punte
Ochii am închis: „Ești oare?!”.
Țipătul întrebării: „Unde?!”.
Lumea-n lacrimi o inundă
Ca Credința, din secunde,
„Eu sunt.” numai să răspundă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie lungă și nesfârșită, o căutare a sensului vieții și a credinței. Vorbitorul se confruntă cu îndoieli și incertitudini, dar găsește răspunsul în interiorul său.