Bat vânturi mari
Peste întinderi mari
Și după-o vreme ostenesc în noi
Din pricină că unele stele nu-și țin cuvântul.
Și, ostenite, se prefac în ape ușoare
Ce cad ca niște fără soartă ploi peste pământul
Așternut în adâncul din noi.
Însă deasupră-ne, mereu neostenit,
Trece etern și tăcut prin zenit,
Peste lumi, cuvântul și vântul
Pe care stelele drepte nu l-au mințit.
Și asemenea lucruri au loc
Între zone și sfere,
Între pământuri, obscure astre și vânturi,
Iar jur împrejur, lipsit de durere,
Al mării aspru e cântul.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea și impactul evenimentelor naturale și cosmice asupra interiorului uman. Vorbește despre cum promisiunile (stelele care nu se țin de cuvânt) se transformă în dezamăgiri (ploi fără soartă), dar și despre eternitatea care ne depășește.