Lui Miroslav Válek.
Rădăcinile cresc în pământ asemeni sicrielor
cântăreții de operă
cu imprimările vocilor plescăie pe scenă
valurile răsculate ling țărmul minciunii.
Toate astea întâmplându-se în prima clipă
de cum au uitat despre descoperirea Americii.
În adâncul sufletului său
fiecare din ei drege cu chiu cu vai „Titanicul”.
Cerul nopții se risipește peste pământ
în joc de culori alandala.
Iar morții rămân cu noi, muți
precum reproșurile.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra impactului morții și al memoriei asupra înțelepciunii umane. Sugerează că moartea, ca prezență constantă, ne influențează percepția și ne modelează înțelegerea vieții. Versurile evocă un sentiment de melancolie și introspecție profundă.