Noi nu mai dormeam căci ne aflam în ceasornicul întristării
și-ndoiam acele ca pe nuiele,
și ele se repezeau înapoi și biciuiau timpul până la sânge,
și tu vorbeai crepuscul crescând,
și de douăsprezece ori am spus tu nopții cuvintelor tale,
și ea se ivi și deschisă rămase,
și i-am pus în poală un ochi și ți l-am împletit pe celălalt în păr
și-am înnodat fitilul între-amândoi, artera deschisă –
și-un fulger tânăr se-apropia neclar.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de insomnie și întristare profundă, unde timpul este perceput ca o entitate agresivă. Imaginile poetice sugerează o pierdere a inocenței și o confruntare cu aspecte întunecate ale existenței.