Ce tu țesut-ai din ceva ușor,
Eu port în cinstea pietrei.
Când țipetele-n beznă le
Trezește, ele adie.
Ades, când am a mă bâlbâi,
Face uitate falduri,
Și cel ce sunt îi iartă
Celui care-am fost.
Dar Domnul haldelor
Își bate ne-nțeleasa tobă,
Și cum un fald cădea,
Întunecatul fruntea o-ncrețește.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de regret și vinovăție, sugerând că purtarea "cămașii morților" reprezintă acceptarea consecințelor trecutului. Naratorul caută iertare pentru acțiunile sale anterioare, dar este bântuit de amintiri și de judecata unei entități superioare.