Tu singur, o, piept al meu, tu singur ești teafăr,
tu care poți suferi,
tu care poți cunoaște abisul durerii,
fără a te plânge!
Gura mi-e pulbere
risipită pe tărâmuri necunoscute,
pulbere mi-e gâtlejul
care nu-și poate striga schingiuirea.
În bucăți sfărâmate,
mădularele-mi zac,
printre pietrele drumului
pe care toți le calcă-n picioare.
Și brațele mele nu se ridică
să prindă o bucurie deșartă,
să-ntâmpine soarele zilei,
să-și pună cununa biruitorului.
Nici fruntea nu-mi este înaltă,
cu chivara vreunui gând bărbat,
să-și înfrunte soarta.
Nici ochiul larg deschis
nu vede lumea luminată,
să-și afle în certitudini alinarea.
Tu singur, numai tu, o, piept al meu, ești teafăr!
Amarnic schingiuit, dar pentru-a suferi
mi-i sufletul întemnițat între coaste.
Tu singur, numai tu, o, piept al meu –
cuib păsării vieții încă
adânc înfiorată,
când pasărea și-a desfăcut aripile
de mult, de mult!
Tu singur, pieptul meu,
tu singur păstrezi prăpastia durerii!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de suferință și izolare. Eul liric se simte sfărâmat și incapabil să găsească bucurie sau alinare, singurul refugiu fiind pieptul său, care păstrează amintirea durerii.
