Ce viu sclipesc sub cer Bucegii!
Numai eternul Vârf cu Dor,
Înstrăinat de lumea noastră,
Se pierde-n taina unui nor.
Zadarnic razele de soare
Vor să destrame vălu-i greu,
Zadarnic încearcă să-l pătrundă
Şi sufletul, şi ochiul meu.
El înde el petrece singur,
Ca geniul cu gândirea lui ─
Nu-l mişcă vuietele vremii,
Nici rugăciunea nimănui.
Târziu, când ţi-a pierit nădejdea,
Te lasă-o clipă să-l admiri,
Măreţ din vălu-i se arată
Adânc uimitelor priviri.
Şi-ncet se-nchide iar în taina-i
Nempărtăşită nimănui,
Tăcut şi mândru ca un rege
Gelos de maiestatea lui.
Sensul versurilor
Piesa descrie un vârf de munte izolat, Vârful cu Dor, care se ascunde în nori și rămâne indiferent la lume. El simbolizează un geniu singuratic, detașat de efemeritatea vieții și de rugămințile oamenilor, dezvăluindu-și măreția doar pentru o clipă celor care și-au pierdut speranța.