Panait Cerna – Plânsul Lui Adam

Arcași îndemânateci, semeți, cu pași de lei,
Doi fulgeri smulși din noapte-mi erau copiii mei;
Și parcă-i văd și-acuma în faptul dimineții,
C-un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeții,
Și cum se pierd cu turma în zarea purpurie,
Făcând din largul lumii imensă-mpărăție..
Sau cum se-ntorc agale, zâmbind și mână-n mână,
Buni, fericiți ca mine, pe când eram țărână.. Iar Eva lăcrăma.
Dar nu-i iertat se vede norocul ce-am avut ─
Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut;
Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primești,
Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepsești..
Un gând de-aiurea ─ ucigătorul gând ─
Și-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat.
…S-a năruit cu blestem altarul fumegând
Și s-a târât o pânză de fum, în lung și-n lat,
Ca o imensă-aripă de vultur săgetat..
Iar de atunce, fumul crescu mereu, ș-a pus
Zid negru între mine și slava ta de sus
Azi, gândurile mele cu greu pot să le-adun,
Să le trimet la tine, Părinte vecinic bun;
Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite,
Ca fumul fără pace al jerfei neprimite..
Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine:
Să-nving robia humii!..
Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine: Să-nving robia humii!..
Nu mi-ai dat Tu lumina și farmecele lumii?
Pământului meu tânăr nu-i dat nectarul sevei?
Și nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei?
O rugă, da, un cântec ți se cuvine Ție..
Îl simt vibrând.., nimica nu poate să-l reție ─
Dar, când să pui într-însul îngenunchiata-mi viață,
Uit vorbele măririi și buzele mi-nghiață,
Căci geamătul lui Cain din noapte se desface
Și-mi risipește clipa de rugă și de pace.
E plânsul lui.. Din noaptea cărărilor pierdute,
El inima-mi de tată o cheamă, să-l ajute;
Dar n-am puteri.. ─ și spada grădinilor divine
O simt cum se înfige fulgerătoare-n mine.
Tu-l vezi și-l dai uitării.. Ce s-a făcut, Părinte,
Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte?
Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i ─
Ce vrei să faci, Tu, Doamne, cu suferința lui?
O, dacă spre urzirea unei cerești podoabe
Îți trebuie durerea făpturii tale slabe,
Ridică de pe viață-i povara, că-i a mea,
Și pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea;
Mi-aș duce-o fără murmur, chiar de m-ar frânge-n cale,
Căci inima-mi cunoaște și darurile tale..
De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos,
El a făcut păcatul atâta de frumos:
Un farmec, o beție ce-n veci în tine-o porți ─
Pe clipa rătăcirii îndur și mii de morți..
Dar prea e crudă legea ca fiul să spăşească:
De-a pururi, fără vină, greșala părintească..
.. O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit,
Era prin rai lumina, și flori, și ciripit,
Plutea o voluptate-n văzduhul primăverii ─
Miresmele grădinii părtașe-au fost căderii..
Să cadă însă plumbul osândei pe-amândoi,
Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi,
De ce să-ți blestemi mama, gemând prin râpi sihastre,
Tu, singura lumină a gândurilor noastre?.
Găsi-vei tu vrodată liman nemângîierii
Să-i ierți pe-aceia care te-au hărăzit durerii?
Noi nu știam, copile, că tu ai să plătești
Cu chinuri clipa noastră de vrăji sărbătorești!
De-ar ști vrodată floarea de pom, din paradis,
Că-n fructul ei un vierme dușman va sta închis,
‘Nainte ca să lege, s-ar scutura-n noroi ─
O, sfânt copil al Evei! îndură-te de noi..
Sămănătorul, III, nr. 40, 3 octombrie 1904

Sensul versurilor

Piesa exprimă regretul lui Adam pentru soarta fiului său, Cain, după uciderea lui Abel. El se simte responsabil pentru suferința lui Cain și imploră divinitatea să ia povara asupra sa, recunoscând frumusețea păcatului, dar deplângând consecințele asupra fiului său nevinovat.

Lasă un comentariu