Cu toții-mi vor năimi prin cumpeni Nemurirea
Cu gânduri de prihană, cu lumânări de-albine.
În crucea nopții aspre, când mi-am murit din mine,
Am dezvelit prigorii prin tot ce-mi fuse firea.
S-au dedulcit la lespezi, groparilor dând piatră,
Mici lefegii de-opal printre sardanapalii,
Zvâcneau iconostasuri înfipte în vitralii
Și nimănuia ghesul – cel câine ce nu latră!.
S-au înfruptat de-ofrande strigoii lumii vechi,
Au adâncit în carnea-mi pocale-nvăpăiate,
Am râs de ei și eu, și rănile-mi din spate!
Și-acum întrepătrund sintagme pe furate.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema sacrificiului și a nemuririi prin prisma unei morți simbolice. Vorbește despre cum suferința și moartea pot revela frumusețe și adevăr, chiar și în mijlocul întunericului și a profanării.