Safir părea că-i marea; ceru-ardea
Ca un opal aprins în înălțimi;
Sus pânzele sub vântul unanim,
Răsăritean, cu-albastra feregea!
La prova, stând, privirea mi-o chema
Zakintos, cu pâraie și măslini,
Itaca și Licaon de nea plin
Și florile ce-ncânta-Arcadia.
O pânză pe catarg de-a lipăit
Și unda clipocind de lemnărie,
La pupa râsul gingaș, epirot,
Atât se auzea. Apusul tot,
Deodat, pălălăii-n devălmășie:
Helada și Pamântul, în sfârșit!
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie imaginară sau reală în Grecia, evocând peisaje idilice și locuri mitice. Naratorul este copleșit de frumusețea naturii și de amintirile culturale asociate cu aceste locuri, culminând cu un sentiment de împlinire la vederea Heladei și a pământului natal.