Lui Roger Mounier.
Lumina pustiește tăriile
Mulțimi de imperii căzânde
Ochiul, acostat de lumină, ezită.
State enorme cât insomnia
Caldarâm din oase.
Toamnă fără sfârșit
Setea-și descoperă izvoarele ei ascunse
Ultimul propovăduitor predică în pustiu.
Închide ochii și ascultă cum cântă lumina:
Amiaza își face cuib în timpanele tale.
Închide și deschide ochii:
Nu mai e nimeni pe lume,
Nici chiar tu
Ceea ce nu-i piatră
E lumină, lumină..
* traducere de Ion Reniță
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității și a transformării, sugerând că ceea ce pare solid și permanent (piatra) este în cele din urmă lumină. Versurile evocă un sentiment de pustietate și introspecție, invitând la contemplarea naturii iluzorii a realității.