Făgetul pare-n haina-i ruginie
Ca un bolnav, pe-al cărui chip, când moare,
Vezi roze încă răsărind, fugare,
Dar sterpe, fără dulce melodie.
Sfios, neauzit şi fără urmă,
Pârâu-şi scurge unda printre cetini,
Cum lângă-un muribund păşesc prietini
Netulburându-i visul de pe urmă.
Drumeţul nu îşi toarce singur plânsul
Aici. Natura însăşi, întristată,
Durerea lui i-o înţelege toată,
Şi-n jalea-i îl cuprinde şi pe dânsul.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de melancolie și tristețe, reflectat în peisajul autumnal. Natura însăși pare să empatizeze cu durerea omului, cuprinzându-l în jalea ei.