Desen cu copac.
Zice-o vorbă cu bucluc:
Când n-am unde, nu mă duc.
Și fiindcă nu m-am dus,
n-am plecat și n-am ajuns;
de aceea eu nu vin
nici pe nor, nici pe senin.
Zice-o vorbă, în doi peri:
Ce mi-e mâine, ce mi-e ieri?
Zi cu zi adună timp,
fără-a da nimic în schimb
deși, parcă, nu știu cum,
timpul nu e timp, ci drum.
Zice Alexandra: taci!
Timpul, drumul sunt copaci.
Însă știi, copaci frumoși,
rămuroși, pletoși, umbroși.
Eu, când nu știu ce să fac,
desenez câte-un copac.
Celmaicelmai, care nu-i
nicăieri și-al nimănui.
Știi cum vine? Stai nițel
și-o să vezi că e altfel.
Cum o ață nu e ac,
un copac nu e copac,
dacă n-are ramura
cuibului cu pasărea.
Cuibul, însă, e și nu-i.
Dacă-i pui un ou, e… pui.
Și cum iese din găoace
leapădă ceva cojoace,
semn că puiul, nu-i așa?
parcă, parcă vrea ceva.
Însă cum să știi ce-i place,
dacă moțăie și tace?
Ce noroc, că-alăturea,
stă, -ntre frunze, pasărea!.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea timpului și a naturii ca elemente interconectate, folosind simbolul copacului ca metaforă pentru viață și transformare. Versurile sugerează o căutare a sensului și a conexiunii cu lumea din jur, reflectând asupra efemerității și a schimbărilor constante.