Nicolae Labiș – Epoca

În adâncu-ți nepătruns
Și aici te-am ajuns,
Peste lumea-ți mă-nfurtun
Agitând surd ecou,
Ca pe fruntea ta să-mi pun
Sărutarea mea din nou,
Și din nou să îmi simți
Rana buzelor fierbinți.
Iată-te, cu nervi crispați
Mă privești în delir.
Corul marilor bărbați
Mi-a cântat în vers de pară,
Veacuri după veacuri, șir,
Viața mea milenară.
Mulți sunt morți, mulți s-au născut,
Eu mă schimb, nemuritoare,
Agitatul meu sărut
Care doare și dogoare
I-a supus, i-a-ncântat
Cum te-ncântă și acum,
Până când s-au înfundat
În pustie și în fum.
Scump copil regăsit
În prim cerc de vicii groase,
Din capriciu îți sărut
Buclele mătăsoase,
Ca să vezi că nici aici,
Orișicât te-ai înălța,
Creștetul nu ți-l ridici
Peste-ncinsa frunte-a mea.
Ochii-mi sunt acum oglindă,
Uită-te, -au să te cuprindă,
Gura-ți este încă pură,
Dar cu-al meu sărut pe gură
Pe la sute de ferești
Despre mine glăsuiești.
Față, vale de palori
Și de cârciume-i mușcată
La ceas rău, uneori,
Dar ca mine niciodată,
Chiuind prin tot înaltul,
Nu ți-a-mbujorat-o altul
Și n-a rupt din tulburi straturi
Ale lacrimilor vaduri —
Scump copil regăsit
În ciudatul tău veșmânt,
Până nu vei fi murit.
Îmi vei fi supus oricând.
* * *
În cercul iubirii.
Iubirea (beției) : Fugi!
Eu: Nu fugi!
Astăzi ne vei dănțui,
Vei pleca târziu spre casă
Lăsând drojdie amară
Și lăsând, de bun rămas,
Amintirea unui ceas.
Frământarea intimă @.
Surorilor mele
Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub tălpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fără să simt
Inima mea, în piept ascunsă, vie
N-am să mai spun ce am greșit și când
Vreau soarele-amintirile să-mi spele
Un egoism îngrozitor de strâmt
M-a coborât în ochii lumii mele.
Împleticit, m-am ridicat spre munți,
Într-un iernatic asfințit de soare,
Pe când amețitor bolboroseau
Sub ghețuri somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit și ochii-mi lăcrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Și s-auzea cum fâșie prin crengi
Cenușă argintie de ninsoare.
Ca șerpii din povești, pătrunși în trup,
Un gând vrăjmaș în mine-a prins ființă —
Da, pentru ce n-aș spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastră conștiință.
Cine-a aprins întâi în pieptul meu
Acest chin nou și crud, fără de seamăn?
De nu mi-l aprindeai, cu ochi mai puri
Aș fi putut privi la tine, mamă?
Să-ți mulțumesc că mi-ai sădit în piept
Pedeapsa trează care să mă bată
De câte ori în viață-am să m-abat
De la cărarea cea adevărată?
Să-ți mulțumesc Aș vrea s-o fac cândva,
Și am s-o fac cu patimă-ntr-o seară,
Când ea, ascunsă-n piept, va înceta
Să mă apese grea și să mă doară.
Se lasă o-seară limpede și bună,
Alunecând cu vântul prin copaci.
În depărtare, spre pârâu, răsună,
Ca un ecou, tălăngile la vaci.
Văzduhu-i aspru, greu și argintat
Pe-ntinderea zăpezii ochii-mi lunec
Și-i totul alb și parcă-s rușinat
Că singur eu lumina o întunec.
De ce până și-aici răsai din nou,
Numele tău sunându-mi-l în minte,
Tu, față cu ochi limpezi și prelungi,
Cu frunte-atât de albă și fierbinte?
De ce prin vânturi glasul ți-l aud
Duios, dar veșnic treaz, ca în blesteme?
Și cântecul pe care l-ai cântat
C-o floare scuturată prea devreme
Am fost, știu bine, uitător și rău
Când mă priveai cu mută-nduioșare
De-aceea azi, când te-am pierdut, nu vrei
Să te îmbraci în straie de uitare?
Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
Cu ochiul minții ațintit în vreme
Că în curând am să trăiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme?
Țin minte, într-o seară-ntâmplător
Te-am revăzut, voioasă și străină.
Am vrut în ochii-ți iar să m-oglindesc,
Și-un chip străin ți se-oglindea-n retină.
Am mers o vreme-alături; eram palid.
Ne-am despărțit. Sub falduri de omăt
Pășeam tăcut și răvășit, cu fața
Întoarsă peste umăr, îndărăt.
Ai început un cântec nou vieții,
Și n-ai greșit atunci. Dar în urechi
De ce-mi răsună-atâta de sălbatic
Cântecu-acesta cu dureri străvechi?
Cum vreau să-mi frâng odată jalea asta
Și să te uit pe tine și-acest cânt!
Și chinul că de-atunci, cu palme calde
Și-ntinse, mângâi doar ninsori și vânt!
Îmbată-mă, pădure-n valuri moi
De liniște, de iarnă și de sară,
Alungă pentru mine, pe cărări,
Prin vânt, cea mai frumoasa căprioară!
Aprinde pe cascade vâlvătăi,
Fă-ți stelele mai tainic să lucească,
Oprește-n râpi al frământării duh
Și pace dă-mi, dă-mi pace sufletească!.
Pădure, sora mea, te întâlnesc
C-o strângere de inima durută.
M-ai adăpat cu harul tău firesc
Și mi-ai deschis în suflet o lăută,
M-ai învățat cu albii dinți să râd
Învăluit de-o bucurie mare,
Când oamenii și ciutele priveau
Cum trec pe ceruri șiruri de cocoare
În mine ai turnat argintul tău,
O vie și vibrantă bogăție —
Pe care din mănosu-ți minereu
Îl dai la toți cu-atâta dărnicie
Da-n văi se-ntind mocirle argintii —
Argint, și roșii flori de trandafir le
Sclipesc în undă. Din argintul tău,
Din trandafirii tăi am dat mocirlei.
Pădure, sora mea, la tine vin,
La tine vin, să-mi spovedesc păcatul.
C-am cheltuit atâtea zile seci
Din viață ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit în vânt,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină,
Sunt vinovat c-o față cu ochi mari
Și-a-nlăcrimat privirea fără vină,
Sunt vinovat c-aș fi putut și eu,
Țintind în timp a visului pupilă,
Să plămădesc, cum nu am plămădit,
Minuni modeste, simple, din argilă.
Sunt vinovat că dacă mi-ai lua
Tot ce mi-ai dat cu palmele bătrâne,
De mi-ar rămâne sporul ce l-am strâns,
Cu prea puțin în lume aș rămâne.
Ascultă-mă, când viforele bat,
Durerea pe stejar nu-l înfioară,
Dar carii când îl rod încet, flămând,
Dureri neîncetate îl doboară.
Și spune-mi, ce-i mai dureros aici —
O lovitură repede, cumplită,
Ori remușcarea care te frământă
Înceată, nemilos, neadormit?
Pădure, sora mea, am suferit
Când glume reci îmi înghețau pe buză,
Am suferit, și grele remușcări
Îmi țiuiau nendurător sub spuză.
Dac-am văzut întinse bucurii
Ce prind s-aprindă pretutindeni stele,
Am suferit la rădăcina lor,
Că nu era și urma mâinii mele.
Și de-am văzut durerile lăsând
În suflete și-n trupuri negre urme,
Am suferit că poate-ar fi putut
Și mâna mea să-ncerce să le curme.
Pădurile își văluresc în jur
Albăstrele lor unde călătoare,
Și-n aerul iernatic, dens și pur
Prind șoapte-aprinse împrejur să zboare:
— Prietene, nu căuta scăpări
Crezând că ispășit-ai vină-n vină
Și nici nu-ți asfinți sub tânguiri
Prisosul ce ți-l dărui, de lumină.
Cântărea care-ai fi putut s-o-nalți
Au înălțat-o alții — nu te doară —
Ci alta mai târziu poți înălța,
Dar adevăru-i că putea să moară.
Prietene, te du acum — te-aștept
Pe mai târziu cu alte vești, de bine;
Să te-nvelesc în călduroase foi,
Ori să rămân străină pentru tine.
E-o dimineață — parcă niciodată
Nu mi-a fost dat o altă să privesc.
Pădurile sclipesc a primăvară
Și fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc.
Simt — nevăzută-n aer — o putere.
Vâslește des, cu aripe subțiri,
Mă umple când cu-nfiorări voioase
Și când cu dureroase răbufniri.
Trec în galop sub streșini de pădure,
Sorb aerul și ca pe-o apă-l simt.
Și totu-mi pare-atât de larg în juru-mi,
Și iarăși totu-mi pare-atât de strâmt!
Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
Mă-nconjura în roiuri de scântei
Sălbatică pădurii tinerețe
Și-ntelepciunea bătrânească-a ei.
S-aud în văi lungi strigăte cântate
Și vuiete-nfundate de mașini.
Acolo oamenii învârt țapina
În palmele-mpietrite de rășini.
Mășinile cu lemnu-n cârcă zboară,
Pe oameni straiele în vânt se zbat.
Până-n adâncuri, cald, mă înfioară
Strigătul lor puternic și cântat.
Ei lumii dau comorile fibroase,
Crescute drept dintr-al pădurii lut,
Dar oare eu în ceasurile albe,
Prin lume petrecute, ce-am făcut?
Nestăpâniți, ei prinși în hora zboară,
Ori, sara, cufundați în gânduri, tac
Dar eu, mi-am câștigat eu bucuria?
Nu mi-a fost traiul sarbăd și sărac?
Și totuși mulți din ei au ochiul minții
Posomorât din timpurile vechi.
Și mulți din ei nu înțeleg cântărea
Ce înșiși ei și-o cânta în urechi.
Nu am făcut eu prea puține lucruri
Pentru-aceșți oameni buni, cu cuget drept,
Care mi-au dat cântările pădurii
Și sănătatea care-mi fierbe-n piept?
Am să mă duc acolo unde fumul
Din hornuri negre șerpuiește-n sus,
Unde sclipesc luminile și sună
Adormitoare cântece de fus,
Unde flăcău-n palme mari mângâie
La fel de pătimaș și fericit
Unealtă, când e vorba să muncească,
Și fața, când e vorba de iubit.
Îi zice Râpa Arsă. Pinii strâmbi
Deasupra ei se răsuceau spre slavă,
Cadavrele de pin zăceau în vai;
Se deschidea priveliște bolnavă,
Pietrișul strălucea murdar în soare,
O slatină de apă-l oglindea —
Se-ntunecă la față călătorul
Trecând prin râpă cu lumina rea.
Aici din ploi se închegau puhoaie,
Și către sat se prăvăleau urlând,
De-aici spre sat treceau în ierni de groază
Lupi suri, cu cozi târșite pe pământ.
Aici creșteau flori albe și mai cresc
Dar lăcrămau sub rouă strânse-n cete
Și-aveau un farmec mai duios, mai trist
Decât au cele mai mâhnite fete.
Copil fiind, veneam ades aici,
Mărturisesc, cu spaimă și oroare,
Mă atrăgea bolnavul peisaj
Cu flori atât de trist strălucitoare.
Îmi era milă. Milă-mi aducea
Mângâietoare lacrimi pe pupilă,
Și sufletu-mi se bucură-n secret,
Fără să știu, de-această caldă milă.
De cel ce-am fost atunci azi mă desparte
Ceva ca un troian ori ca un nor.
Zâmbesc înveselit gândind acuma
La farsă ce-mi jucam neștiutor.
Nu mai păstrez simțirile de-atunci,
Îmi par imaginare, de poveste
Păstrez doar amintirea unui loc
Îngrozitor, ce astăzi nu mai este.
Un viaduct cu grație-și aruncă
Deasupra râpei arcul alb, de smalț.
Din râpă, tineri se înalță pinii,
Și eu cu ei privirile-mi înalț.
Trec trenurile lungi, ca o ninsoare,
Scânteile-n văzduhul pur se cern
Respiri aici o pură prospețime.
Decor străvechi, încins de-un arc modern.
Acei pe care i-am luat drept pildă
Au semănat pe râpă noi păduri,
Au îndreptat în albii apa care
Țâșnea cotropitor din crăpături.
Dar n-ar fi fost deajuns atâta numai,
N-ajunge doar văzduhul cu ozon,
Când nu ar fi această înnoire,
Superbul arc ce trece, de beton.
Iar, suflete, nici ție nu-ți ajung
Purificări în aerul de țară;
Natură numai, oamenii ei, chiar,
N-ajung și nici căința ta amară.
Să te cuprinzi temeinic de ideea
Acestei vremi, ce prinde astăzi fruct,
În tine să îți zămislești cu trudă
Imaginea acestui viaduct.
Nu îți va fi mai greu decât acelor
Ce-aici, în munți, l-au construit sub ploi
Și-au însănătoșit pe totdeauna
Priveliștea bolnavă de la noi.
Fii codru, dacă poți, cu zeci de glasuri,
Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci,
Dar nu uita porunca vremii tale;
Fii codru-n acest secol — douăzeci.