El a plecat din munți ca un izvor,
Vuind impetuos, sclipind la soare,
De sus se-ntoarce, preschimbat în nor,
Cu ploaie caldă, binefăcătoare,
Dă sevă rădăcinii încordate,
Înviorează tropotul de cerbi..
Când spală colbul adunat pe ierbi
Îi curg în suflet valuri tulburate.
El nu-i numai al lui: e-al meu, al florii,
Al brazilor, al coaptelor podgorii –
Și-i totuși el, atât de neştirbit!
N-arată ce lumini în el scânteie;
Doar când se odihneşte, însorit,
Fără să vrea aprinde curcubeie.
Sensul versurilor
Piesa descrie transformarea unui element natural (izvorul) și apartenența sa la un întreg mai mare. Subliniază ideea că, deși se transformă, esența sa rămâne nealterată, contribuind la frumusețea și vitalitatea lumii.